3 Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”

4 Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?”

5 Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.

6 Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh." (Ioan 3; 1-6)

Când începe nașterea din nou? Începe ea odată cu botezul în apă sau este independentă de acesta și poate începe fie înainte, fie după botez? Ce trebuie să înțelegem prin nașterea din apă? Este această naștere din apă același lucru ca și botezul în apă sau apa reprezintă cuvintele consemnate de N.T.? Ce altă variantă de interpretare există?

"19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

 20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Amin." (Matei 28; 19-20)

Petru a schimbat însă formula de botez, pe care a prevăzut-o Isus (Iisus). După Petru, nu mai trebuie să botezăm în apă în numele Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt, ci doar în numele lui Isus Hristos.

"37 După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?”

 38 „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh." (Faptele Apostolilor 2; 37-38)

Ce formulă trebuie să urmăm, pentru Botezul în apă, aceea prescrisă de Isus (Iisus) sau aceea recomandată de Petru? Nu este tot una. Diferența aceasta este suficientă pentru a despărți două doctrine și două confesiuni creștine între ele. Cine ne spală de păcatele noastre, este sângele lui Isus (Iisus) sau este apa botezului? Oare Petru nu a fost cu Isus (Iisus), atunci când El i-a învățat pe oameni despre ce formulă să folosească atunci când efectuează botezul în apă? Oare Isus chiar a spus cuvintele conținute de evanghelia după Matei, cap. 28; versetul 19? Dacă da, atunci de ce a modificat Petru formula botezului în apă? Avea dreptul să facă acest lucru? Nu este Isus (Iisus) fondatorul Creștinismului, poate oricine să schimbe cuvintele spusele de El? Câte din cuvintele spuse de El au fost schimbate de urmașii Lui, fără ca unii dintre noi să bănuiască acest lucru? Este Creștinismul o lucrare colectivă, în care, de a lungul timpului s-au modificat unele din învățăturile lui Isus (Iisus), de către urmașii Săi. Fără îndoială că da și una dintre dovezile incontestabile ale acestui fapt o reprezintă și formula care trebuie folosită pentru Botezul în apă. Este însă legitimă această modificare și multe altele? Probabil că nu este. Cu toate acestea, Creștinismul a suferit alterări substanțiale determinate de instituțiile bisericești, mai ales în interpretarea conținutului lui. Creștinismul este ca și un drum lung, pe care, după ce l-am parcurs, am uitat de unde am plecat și considerăm, în mod greșit, că acest terminal, la care am ajuns, este de fapt scopul inițial al parcursului nostru. Din nefericire nu este așa. Creștinismul s-a îndepărtat atât de mult de sensul învățăturilor lui Isus (Iisus) încât fundamentul său nu mai este vizibil, fiind acoperit de eșafodajul? care s-a construit deasupra sa.

"4 Ioan, către cele şapte biserici care sunt în Asia: Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine, şi din partea celor şapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie,

 5 şi din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului! A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său" (Apocalipsa 1; 4-5)

"38 „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh." (Faptele Apostolilor 2; 38)

"23 Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.

 24 Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.

25 Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu;" (Romani 3; 23-25)

Suntem spălați de păcatele noastre, prin sângele lui Isus (Iisus), în urma credinței în El și nu prin ritualul botezului în apă, așa cum ne informează apostolul Petru. Nu ne spală apa de păcate, ci ne spală sângele lui Isus (Iisus), apa este doar un simbol al morții și învierii noastre, împreună cu Hristos. Când suntem scufundați sau stropiți cu apa Botezului, noi murim, în mod simbolic, pentru păcat, pentru firea noastră pământească și când suntem scoși din apa Botezului, noi înviem împreună cu Hristos. (Romani 6; 4-7). Moartea și învierea noastră, în procesul Botezului în apă, nu sunt în fond reale, efective, deoarece noi încă nu am murit față de păcat, prin Botezul în apă, acestea sunt doar simbolizate, în acest fel. Din acest motiv, Botezul în apă este un simbol al nașterii din nou și el poate să se situeze fie înainte, ca și o anticipare a nașterii din nou, de exemplu Botezul în apă al copiilor, fie mai târziu, ca și o consacrare, în cazul Botezului în apă al maturilor. Ambele variante sunt la fel de valabile. Momentul Botezului în apă nu influențează procesul nașterii din nou, deoarece nașterea din nou sau de sus, deci nașterea din Dumnezeu, se face prin Cuvântul lui Dumnezeu, adică prin Hristos și de către Hristos.

"25 Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea,

 26 ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt,

 27 ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană." (Efeseni 5; 25-27)

Prin ce a curățit Hristos Biserica, prin botezul cu apă sau prin Cuvânt? Botezul cu apă, fără Cuvânt nu are decât un sens simbolic, deci Cuvântul este determinant, este motorul nașterii din nou. Dar ce este Cuvântul? Mulți spun că prin Cuvânt trebuie să înțelegem Biblia. Eu nu sunt de acord, deoarece Biblia este doar cuvântul despre Cuvânt, căci Cuvântul lui Dumnezeu este Hristos.

"1 La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.

 2 El era la început cu Dumnezeu." (Ioan 1; 1-2)

Cuvântul este Hristos și Biblia este doar cuvântul despre Cuvânt, adică o consemnare scrisă, imperfectă, a spuselor și a faptelor Cuvântului Dumnezeu. A spuselor și a faptelor lui Isus (Iisus), deci cuvintele despre Isus (Iisus), fără faptele Lui, în viețile noastre nu au valoare, deoarece El nu a propovăduit Evanghelia Împărăției doar prin cuvinte, ci și prin fapte. Deosebirea între Hristos și Biblie este aceea că Hristos însemnă și cuvinte și fapte, în viețile noastre, pe când Biblia înseamnă mai ales cuvinte. Din acest motiv, Cuvântul lui Dumnezeu este Persoana lui Hristos și nu Biblia. Curățirea se face, în mod simbolic, prin Botezul în apă, fapt ritualic și în mod practic, curățirea se face prin Cuvânt, adică prin și de către Hristos, care este Apa vieții.

"5 El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt,

 6 pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru;" (Tit 3; 5-6)

Spălarea adevărată este de fapt spălarea nașterii din nou și nu spălarea Botezului în apă. Spălarea cea mai importantă este o spălare a inimii și nu a trupului, prin apa Botezului în apă.

"19 Astfel, dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus (Iisus) avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt,

  20 pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său,

  21 şi, fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu,

  22 să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată." (Evrei 10; 19-22)

Petru ne-a spus că suntem iertați de păcate prin apa botezului, dar de fapt botezul în apă nu are această funcție. Suntem iertați de păcate prin credința în Isus (Iisus) și aceasta nu se suprapune cu necesitate cu momentul Botezului în apă. (Romani 3; 25) Pavel vorbește despre spălarea care se face prin nașterea din nou și, prin aceasta, îl contrazice pe Petru, care susține că iertarea, adică spălarea de păcate se face prin Botezul în apă. (Faptele Apostolilor 2; 38) Nu este de mirare că există atâta confuzie în lumea Creștinismului, pentru-că unele din învățăturile apostolilor diferă între ele. Spălarea sau iertarea de păcate nu se face prin Botezul în apă, ci se face prin nașterea din nou, aici sunt de acord cu apostolul Pavel, deoarece numai o persoană regenerată spiritual, adică născută din nou, poate să nu mai păcătuiască. Botezul în apă este mărturia unui cuget curat, fără îndoială, dar nu este nicidecum o cale pentru a fi spălați de păcate, căci iertarea pentru păcatele noastre vine prin credința în sângele lui Isus (Iisus), credință care se poate manifesta mult înainte de Botezul în apă în numele Său, la maturi sau la copii ea se manifestă de regulă după Botezul acestora în apă. Copii sunt prezumați că au un cuget curat și, din acest motiv, ei pot să fie botezați în apă, fără nici o mărturie din partea lor. Între termenii spălare de păcate și iertare de păcate eu nu fac nici o deosebire, deoarece ei sunt sinonimi. Dacă cineva ar putea să demonstreze că iertarea de păcate și spălarea de păcate sunt două lucruri diferite, ceea ce nu este deloc cazul, după părerea mea, atunci aceea persoană ar putea să argumenteze în altă direcție decât am făcut-o eu.

Isus (Iisus) ne spală de păcate cu sângele Său, nu prin apa botezului, ci prin credința noastră. Dacă nu ar fi așa ar trebui să ne botezăm ori de câte ori păcătuim, pentru a fi spălați sau iertați de păcate, prin apa Botezului și nu este cazul. În înțelesul N.T. apa nu este doar o materie, ci este mai ales o Persoană. De aceea nu trebuie să confundăm apa Botezului cu Apa vieții, adică Isus (Iisus).

"9 Femeia samariteană I-a zis: „Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteană?” – Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii. –

 10 Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: „Dă-Mi să beau!”, tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.” (Ioan 4; 9-10)

"14 Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică." (Ioan 4; 14)

"37 În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.

 38 Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.”

 39 Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit." (Ioan 7; 37-39)

Isus (Iisus) este apa vie, apa din care trebuie să se nască cineva, în procesul nașterii din nou. (Ioan 3; 3-6) El ne dă apa vieții, adică pe Sine și apa botezului este doar un simbol. Isus (Iisus) ca și Persoană și botezul în numele Lui nu sunt același lucru, iar noi avem nevoie de Persoana Lui, ca să locuiască în noi și astfel să ne naștem din ea, nu avem nevoie doar de participarea la un simbol, care, dacă nu este realizat în practică, nu ne folosește la nimic.

"4 Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.

 5 În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.

 6 Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului;

 7 căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat." (Romani 6; 4-7)

Este limpede că, în realitate, lucrurile nu se întâmplă în acest ritm. Nu suntem oameni noi imediat după ce ieșim din apa botezului. Transformarea noastră este un proces de durată. Botezul nostru în apă este un simbol care prefigurează sau consfințește renașterea noastră spirituală, dar nașterea din nou, propriu-zisă, este nașterea din Apa vieții, care este Isus (Iisus) și din Duhul Sfânt. De ce se repetă menționarea sursei din care ne naștem din nou? Nu este Isus (Iisus) și Duhul Sfânt una și aceeași sursă? Fără îndoială că sunt aceeași sursă, dar mai întâi suntem chemați de Tatăl, apoi suntem îndreptățiți prin credința în jertfa lui Isus (Iisus) și după aceea suntem transformați prin acțiunea Duhului Sfânt.

Botezul în apă este un simbol dar simbolul și realitatea sunt două lucruri distincte. Adevărata apă este Isus (Iisus) și de aceea noi ne naștem din nou, din El și din Duhul Sfânt. El ne transmite învățăturile Sale, prin Biblie dar mai ales în mod direct, în conștiințele noastre, și Duhul Sfânt ne convinge de păcat și ne învață toate lucrurile. Este apa botezului, apa de care ne vorbește Isus (Iisus) ca început al nașterii din nou? În realitate, El ne dă apa spirituală din care ne naștem din nou, aceasta nu este apa Botezului. (Ioan 3; 5) Un simbol desprins de fenomenul simbolizat, de exemplu Botezul în apă, nu are nici o valoare. Simbolul ne poate chiar depărta de realitatea simbolizată, ne poate chiar deturna de la această realitate, dacă nu este plasat în contextul său corect. Pentru unii Neo-protestanți, simbolul Botezului în apă ține locul nașterii din nou, dar nașterea din nou nu se reduce la acest botez. Isus (Iisus) ne-a cerut să fim născuți din nou și nu doar să ne botezăm în apă, El a mers la esența lucrurilor nu s-a limitat la prescrierea unei forme ritualice. Din nefericire, pentru mulți Creștini, ritualul este considerat a fi chiar esența lucrurilor, acesta este considerat a fii realitatea în sine. Raportul dintre ritual și realitatea vie, interioară omului, spirituală, este tranșat, de cele mai multe ori prin atribuirea rolului principal celui dintâi.

Se consideră, de multe ori, că dacă suntem botezați în apă, suntem, în mod automat Creștini, fie că practicăm sau nu principiile creștine. Se consideră de asemenea că dacă participăm la liturghie, devenim una cu Hristos, fie că El locuiește sau nu în noi. Nu este deloc așa. Aș spune chiar că este mai important să practicăm în fiecare zi principiile învățăturilor lui Isus (Iisus) decât să participăm la diverse ritualuri creștine. Nu suntem una cu Isus (Iisus) doar pentru că ne împărtășim, în mod simbolic, cu sângele și cu trupul Său, la Cină sau Euharistie, ci suntem una cu El, atunci când avem același gând și aș adăuga eu și aceleași sentimente, pe care le are și El.

"3 Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi.

 4 Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.

 5 Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus:" (Filipeni 2; 3-5)

Nu suntem ucenicii lui Isus (Iisus) pentru că ne-am botezat în numele Lui sau în numele Sfintei Treimi, ci suntem ucenicii Lui, doar atunci când iubim la fel ca și El. (Ioan 13; 34-35) Botezul în apă simbolizează nașterea din nou, dar aceasta din urmă este un proces complex, pe care Dumnezeu îl determină în interiorul conștiințelor noastre. Botezul în apă, fără nașterea din nou, nu are valoare mântuitoare, deoarece, după spusele lui Isus (Iisus), nimeni nu va vedea și nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu, dacă nu se naște din nou, adică dacă nu se naște din apă și Duh Sfânt. (Ioan 3; 3-6) A ne naște din apă înseamnă a ne naște din sursa de Apă vie, care este Isus (Iisus) și a ne naște din Duh înseamnă a fi transformați, a fi regenerați de către Duhul Sfânt, a primi un Duh nou, adică Duhul lui Dumnezeu și o inimă nouă.

Ce reprezintă această complexă relație, dintre Dumnezeu și om și mai ales la practicarea unor forme de manifestare cultice. De ce? Deoarece adunările creștine funcționează pe principiul adorației care merge de la om la Dumnezeu și nu iau în considerare adorația care vine de la El la om. Se creează un mare dezechilibru prin aceea că ni se arată o singură latură a lui Dumnezeu, nevoia Sa de a fi iubit de noi și este diminuată o altă latură, cea mai importantă, nevoia Sa de a ne iubi și adora pe noi. Dacă adorarea vine numai din partea noastră, atunci, în mod implicit, Dumnezeu apare ca fiind un Stăpân absolut, puternic, care ne solicită și ne atrage toată atenția, dar care devine doar un receptor al dragostei noastre și nu, mai ales, un izvor sau generator de iubire pentru noi. Toată dragostea lui Dumnezeu este prezentată rezumativ, în adunările creștine, doar prin crucea lui Isus (Iisus), dar dragostea Lui pentru noi nu se reduce la atât, este cu mult mai mult decât atât. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi este însoțirea și grija zilnică pe care El ne-o poartă, la fiecare în parte, este înțelegerea pe care ne-o acordă și generozitatea cu care se apropie de noi. Dragostea lui Dumnezeu este și lupta extraordinară pe care o duce pentru a ne păstra aproape de El. Toate acestea nu se văd îndeajuns în adunările creștine și din acest motiv atmosfera din cadrul acestora lasă mult de dorit. În adunările creștine se solicită multă atenție în direcția lui Dumnezeu, dar nu se acordă importanța cuvenită omului, care este obiectul dragostei Sale, motivul pentru care El a murit pe cruce. Omul este privit disproporționat, minimizat în relația dintre Dumnezeu și om. După părerea mea, aceasta este o mare greșeală și ea creează o imensă disproporție și deformare a ceea ce înseamnă cu adevărat relația dintre Dumnezeu și om.

Ce folos este că teoretic se vorbește frumos despre Dumnezeu, în adunările creștine, dacă atmosfera pe care o resimțim în acele locuri este de fapt opusă a ceea ce se spune? Se vorbește despre jertfa lui Isus (Iisus) pentru noi, dar oamenii nu ne privesc și nu se poartă cu noi ca și cum ei ar fi gata să se jertfească pentru noi. Cu toate acestea, Isus (Iisus) ne cere să iubim ca și El și numai astfel să ne atribuim titulatura de Creștini, de ucenici ai Lui. În adunările creștine vedem mai ales fețe cercetătoare care ne scrutează din priviri și de multe ori ne privesc cu asprime, ca pe niște păcătoși ce suntem. Suntem priviți ca niște ființe decăzute, adică căzute în păcat, de la înălțimea amvoanelor, care parcă se află deja în Ceruri. Isus (Iisus) i-a privit cu iubire pe oameni și a murit pentru ei când aceștia erau încă păcătoși, dar noi suntem judecați de așa zișii frați și așa zisele surori și suntem condamnați, în inima lor, cu asprime, pentru că suntem păcătoși. Această judecată și această condamnare se transmit dincolo de predicile și de vorbele frumoase din cadrul adunărilor creștine. Se transmit prin gesturi, priviri, atitudini, prin energiile pe care le degajă și prin fapte sau prin absența acestora. Ce folos este că ni se vorbește despre dragoste, dar spiritele noastre simt în interiorul lor, exact opusul acesteia, atunci când se află în mijlocul unei adunări creștine? Simțurile contrazic vorbele pe care le auzim, noi vedem mult dincolo de vorbe, căci, așa cum spunea Stendhal cuvintele sunt date oamenilor ca să își ascundă gândurile. Nu putem fi păcăliți cu vorbe, oceanul de indiferență în care ne cufundăm, atunci când intrăm într-o adunare creștină ne îneacă în oboseală și chiar epuizare psihică.  Ieșim extenuați câteodată, nu datorită efortului pe care l-am făcut, ci datorită energiilor negative, pe care le degajă atâția oameni strânși în același loc. În loc să ieșim din acele locuri plini de o energie pozitivă și plini de speranță, câteodată, plecăm apăsați și avem nevoie de o săptămână întreagă pentru a scăpa de aceea apăsare, care însă se întoarce în săptămâna următoare. Una se spune și alta se simte și decalajul este corosiv. Ne atacă sufletele și după un timp ne trezim descurajați și ne întrebăm de ce. Pentru că declamațiile și prezentările, din adunările creștine, sunt contrazise de gândurile și de sentimentele celor care le fac și care emană o energie și o atmosferă care transpare dincolo de voința vorbitorului și care influențează puternic publicul ascultător.

Adunările creștine, câteodată, ne îngroapă sufletele în vorbe, care sunt contrazise de intențiile și simțămintele, care se află în spatele lor. Mai grav însă este faptul că ele îl prezintă greșit pe Dumnezeu. El apare ca fiind o Persoană care, în primul rând, cere de la noi toată dragostea noastră, adică să îl iubim cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul, Persoană care a murit, cândva, în istorie, pe cruce pentru noi. În primul rând, trebuie spus că Isus (Iisus) nu doar că a murit pentru noi, dar mai ales El trăiește pentru noi. Dumnezeu a murit pentru noi ca să poată trăi pentru noi, adică ca să ne transforme în ființe pe care să le poată adora, ființe morale, fără păcat. Relația lui Dumnezeu cu noi este una spirituală și nu este o pasiune care trece peste principiile Sale. Iubirea și dreptatea lui Dumnezeu se întrepătrund. El mai întâi ne iubește uitându-se nu doar la ceea ce suntem, ci la ceea ce putem să devenim. Mai apoi, Dumnezeu ne învață dreptatea Sa, deoarece iubirea poate să înflorească doar într-un climat de dreptate. Ce iubire este în lumea noastră, în care fiecare luptă pentru interesele sale? De regulă, o iubire egoistă și interesată, fiecare îi iubește pe ai săi și aceasta nu îi scoate din rândul ”păgânilor.” Și ”păgânii” iubesc, dar iubesc în mod egoist, iubesc interesat, ”păgânii” iubesc doar ceea ce le aparține lor. Isus (Iisus) ne cere nouă să avem o altfel de dragoste, dragostea Lui și nu dragostea păgânilor. Trebuie să ne iubim unii pe alții, așa cum ne-a iubit El, dezinteresat, lipsit de egoism. (Ioan 3; 3-6) Dacă Isus (Iisus) ne-a iubit doar ca să ajungă Regele nostru, atunci nu ne-a iubit dezinteresat, ci s-a sacrificat pe cruce, având un scop egoist. Nu este însă cazul, Isus (Iisus) ne-a iubit dezinteresat, nu ne obligă să îl iubim și noi, nici nu ar putea să o facă, deoarece nimeni nu poate să iubească din obligație. Isus (Iisus) a servit intereselor noastre, ne-a servit și ne servește chiar și la masă și acesta este singurul motiv, pentru care, după părerea mea, merită să îl slujim și noi, în același fel. Între noi și Dumnezeu trebuie să fie dragoste și nimic altceva, dacă apar alte interese, fie din partea Lui, fie din partea noastră, atunci relația nu este una pură. 

Din nefericire, adunările creștine nu prezintă în acest fel lucrurile. Ele prezintă o relație univocă, noi suntem supușii, Dumnezeu este Stăpânul, atotputernic, atotprezent și atotcunoscător. Ar trebui să înțelegem că puterea nu are nici un loc în această ecuație. Nu îl iubim pe Dumnezeu pentru că este mai puternic decât noi, dacă am proceda așa, atunci aceasta ar însemna corupție. Dumnezeu ar putea să mă omoare, căci este mai puternic decât mine, dacă nu este de acord cu ceea ce spun eu. Dacă procedează așa, Dumnezeu nu iese în nici un fel, din seria stăpânilor absoluți, care fac ceea ce vor ei cu supușii lor.  Merită ca un astfel de Dumnezeu să fie ascultat, să fie respectat? Las pe fiecare să răspundă la această întrebare. De ce ne-am subordona unui superior, unei civilizații superioare? Doar pentru că această civilizație superioară este mai puternică decât noi și ne poate distruge oricând, prin sfârșitul lumii sau pentru că ne poate chinui într-un loc numit iad? Nu cred că acesta ar fi un motiv acceptabil. Omenirea nu are nevoie de un stăpân, dorește să își găsească propriile resorturi, în ea însăși. Un Dumnezeu puternic mă poate tortura, dacă dorește acest lucru, dar ar fi El drept, în aceste condiții? Ar fi Dumnezeu drept dacă m-ar tortura doar pentru că nu cred în El? Nicidecum. Am dreptul să cred și am de asemenea dreptul să nu cred în Dumnezeu. Nu pot să fiu pedepsit pentru asta.  Existența iadului, ca și un loc de chinuri și suferințe veșnice este cea mai rușinoasă și degradantă învățătură pe care au inventat-o instituțiile bisericești, pentru a îi domina pe oameni. O astfel de învățătură nu este susținută de Biblie. Am scris o broșură, în acest sens, care se găsește pe site. Dacă cred în Dumnezeu o fac pentru că am decis personal în această direcție și pentru că am încredere în dragostea Lui. Dacă nu cred în Dumnezeu o fac pentru motivele mele personale, în baza informațiilor pe care le am despre El și a lipsei de experiență cu El. Dacă cred am șansa să ajung cândva să fiu una cu El și dacă nu cred voi muri și dacă voi învia atunci voi arde veșnic și voi fi mistuit definitiv de moartea a doua. Fiecare persoană are motivele sale personale pentru a crede sau a nu crede în Dumnezeu și plata păcatului este moartea. (Romani 6; 23) Cine persistă în inechitate se poate aștepta să moară pentru veșnicie dar nu să fie chinuit de un Dumnezeu iubitor. Ca să parafrazez un text Biblic, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât va chinui și va tortura în iad ceea mai mare parte a oamenilor, pentru veșnicie. Oricum, cei care nu cred în Dumnezeu vor pieri, adică vor muri, dar nu vor fi torturați veșnic. A pieri nu înseamnă deloc a trăi veșnic în iad, pentru a putea să fi torturați.

"16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." (Ioan 3; 16)

Să punem în balanță două lucruri. Moartea Fiului lui Dumnezeu pe cruce, pe de o parte și pe de altă parte, chinuirea a miliarde de oameni în iad? Chinurile se vor adresa, conform învățăturilor instituțiilor bisericești, a celor mai multe dintre ele, oamenilor care nu au făcut altceva decât au trăit conform naturii lor. Cum se echilibrează balanța? Unde este dragostea și unde este ura? Pe de o parte, o mână de aleși și pe de altă parte miliarde de oameni. Oare Dumnezeu îi iubește numai pe cei sau cele care sunt ale Lui, la fel ca și păgânii, iar pe ceilalți sau celelalte le urăște? Eu sunt sigur că nu. Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii, dacă ei și ele sunt cu adevărat creația Lui. Așa ne-a spus Isus (Iisus) și nu văd ce argument ne dă dreptul să îl contrazicem. Eu cred că Dumnezeu este cu adevărat drept și că fiecare va avea locul lui sau al ei, unii în viață veșnică și alții în moarte veșnică, după alegerea pe care a făcut-o fiecare. Adunările creștine îl prezintă deformat pe Dumnezeu. Ele pun accentul pe Dumnezeu care cere nu pe Acela care dă. Ele îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind o Persoană cu cerințe excepționale de la om, care dorește să fie iubit cu toată inima de om, dar uită să ne arate că, mai întâi El este acela care ne iubește cu toată inima Sa, care a murit ca noi să îl putem înțelege și să percepem dragostea Lui.

Adorația lui Dumnezeu intră în programele adunărilor creștine. Dumnezeu apare, în aceste programe, ca fiind foarte sus deasupra noastră și de la aceea înălțime așteptând de la noi să ne supunem Lui fără ezitare, singurul nostru atribut fiind dreptul de a îl adora. Dumnezeu ne dă voie să îl adorăm și să îl lăudăm fără limite și nu se supără pentru aceasta. Dumnezeu pare că se hrănește cu laudele noastre, ca un copil care are nevoie tot timpul să fie încurajat și lăudat. Este o imagine profund greșită, asupra lui Dumnezeu, care se cultivă în adunările creștine. Relația lui Dumnezeu cu noi se bazează, în primul rând, pe nevoia Lui de a ne dărui dragoste și nu pe nevoia Lui de a i se da dragoste. Dumnezeu este dragoste, prin urmare El emană dragoste și nu poate să nu o emane dacă cu adevărat este dragoste. (1 Ioan 4; 8) Dragostea are nevoie de cineva căruia să se dăruiască și noi suntem obiectul dragostei lui Dumnezeu. Lucrul acesta nu se vede în cadrul programelor adunărilor creștine, unde numai noi îl adorăm pe Dumnezeu dar unde nu se vede adorația Lui pentru noi.

Cum ne adoră Dumnezeu pe noi? Fiecare din noi poate să vorbească despre dragostea pe care Dumnezeu o are pentru el sau pentru ea și care merge până la adorație. Lucrul acesta este descurajat, în cadrul adunărilor creștine. Aceste experiențe personale ar trebui să ocupe jumătate din programul de adorare, căci numai așa adunările creștine ar avea un program echilibrat, adorația lui Dumnezeu pentru noi și adorația noastră pentru El. În fapt, Dumnezeu are mult mai multă capacitate de a iubi decât noi și de aceea El ne adoră pe noi cu mult mai mult decât îl adorăm noi pe El. Dumnezeu găsește mai multă plăcere în a da decât în a primi. (Faptele Apostolilor 20; 35) Dumnezeu nu are nevoie de noi ca lăudători la comandă, așa cum au dictatorii omenești, El are nevoie de noi ca obiecte ale adorației Lui. Cei care au trăit într-o dictatură știu ce înseamnă lauda la comandă și ce lichele o puneau la cale, uneori poate chiar fără să o ceară dictatorul respectiv. De ce seamănă programele din adunările creștine cu ceea ce vedem la televizor că se întâmplă în Coreea de Nord? Oamenii creează pe dictatori și eu vreau să le spun organizatorilor adunărilor creștine că nu fac nici un serviciu lui Dumnezeu prezentându-l ca pe un dictator. Ceea ce lipsește programelor adunărilor creștine este echilibrul, conform căruia Dumnezeu ne-a iubit întâi și ne iubește cu o intensitate pe care noi probabil că nu o putem imagina. (1 Ioan 4; 10) Dragostea lui Dumnezeu pentru noi nu s-a epuizat prin jertfa lui Isus (Iisus) pe cruce, ea este cea mai puternică forță din univers, care ne va aduce, pe cei și pe cele mântuite, dincolo de moarte.

De unde putem ști că Dumnezeu ne iubește mult? Din aceea că ne duce într-o lume mai bună, în care nu există moarte și suferință. În lumea de dincolo nu există suferință, Dumnezeu nu agreează suferința, El va șterge orice lacrimă din ochii celor mântuiți sau a celor mântuite.

"4 El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut." (Apocalipsa 21; 4)

"8 Dar, cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua." (Apocalipsa 21; 8)

Dumnezeu nu poate să fie atât de duplicitar încât să șteargă lacrimile din ochii unora și să provoace lacrimi altora, pentru veșnicie. De altfel Biblia vorbește despre moartea a doua și nu despre chinuri veșnice în iad, care ar presupune viață veșnică și nu moarte veșnică. Ar fi bine să lăsăm să transpară dragostea lui Dumnezeu pentru noi, chiar mai mult decât dragostea noastră pentru El, pentru ca în felul acesta să putem înțelege mai bine cine este El și ce speranță este atașată credinței noastre. Dezechilibrul datorat faptului că, în interiorul adunărilor creștine se prezintă covârșitor de mult programe de adorație la adresa lui Dumnezeu dar nu și adorația Lui pentru noi degenerează mesajul creștin și îl golește de conținut. Dacă cu adevărat puterea lui Dumnezeu s-ar vedea în cadrul adunărilor creștine atunci s-ar vedea și mesajele de iubire pe care El ni le transmite la fiecare. Dumnezeu vorbește și prin gura prorocilor și mai ales ne vorbește direct și tot ceea ce ne spune El sunt mesaje de adorație. Ar fi bine să existe un cadru în care să putem auzi mesajele care ne vin de la Dumnezeu, dar adunările creștine sunt din ce în ce mai puțin un astfel de cadru. Ele creează programe de adorație cu care consideră că îi fac plăcere lui Dumnezeu, dar îl reduc pe El la tăcere și nu îi permit ca, în cadrul acestor adunări, El să își facă auzit glasul și să își manifeste adorația pentru noi. Dacă am vedea și am înțelege în ce fel ne iubește Dumnezeu poate că cei mai mulți oameni s-ar lăsa convinși de o asemenea dragoste. Numai dragostea lui Dumnezeu ne poate convinge să îl urmăm pe El și nimic altceva.

"11 Preaiubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii." (1 Ioan 4; 11)

Cu alte cuvinte, dacă scoatem în evidență modul în care ne iubește Dumnezeu, aceasta va fi cea mai bună metodă de a ne aprecia și iubi mai mult unii pe alții. Adunările creștine, din nefericire, preferă să minimizeze dragostea lui Dumnezeu pentru oameni și se mulțumesc să vorbească la general despre această dragoste, fără să insiste a prezenta modul în care Dumnezeu ne iubește concret, pe fiecare din noi în parte.                     

Iadul se pare că nu mai sperie pe nimeni și putem să constatăm acest lucru, doar privind în jurul nostru. Nu este suficient să vorbim despre jertfa lui Isus (Iisus), ci trebuie să o arătăm în viețile noastre. Conform cerințelor Lui, noi ar trebui să ne iubim unii pe alții așa cum ne-a iubit El, adică până la moarte. (Ioan 13; 34-35) Numai așa am putea să folosim cu deplin temei numele de Creștin, deoarece acesta este semnul Creștinismului.

"16 Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi." ( 1 Ioan 3; 16)

Deocamdată însă, între noi, nu se vede dragostea lui Hristos și din acest motiv cuvintele care se spun în adunările creștine nu prea ne afectează. Este posibil ca între noi să nu se vadă dragostea lui Hristos și pentru că nu lăsăm să se vadă destul felul în care Dumnezeu ne iubește, pe fiecare din noi. (1 Ioan 4; 11) Dacă am înțelege mai bine și am evidenția mai mult ce fel de dragoste are Dumnezeu pentru fiecare din noi, atunci poate că am aprecia cu mult mai mult pe aproapele nostru, pe care, dacă chiar El îl iubește atât de mult, cu atât mai mult ar trebui să îl iubim și noi.