Când citesc versetele respective, mulți credincioși și multe credincioase rămân uimite de credința lui Avraam. În realitate, aceste versete reprezintă un mit și nu o istorie adevărată. Cum ar putea cineva să ceară unui tată să își omoare copilul? Răspunsul lui Avraam este văzut ca unul eroic, un răspuns corect față de Dumnezeu, dar este un răspuns incorect față de o altă ființă umană, fiul său. Noi nu suntem sclavii lui Dumnezeu ca să ascultăm necondiționat ce ne cere și să îndeplinim întocmai, ci suntem persoane cu conștiință care avem propria noastră capacitate de a alege între bine și rău. A alege răul în numele lui Dumnezeu nu este o dovadă de moralitate ci de fanatism religios și lipsă de rezistență la manipulare. Teroriștii care ucid în numele lui Dumnezeu cred că săvârșesc un act de credință asemănător cu cel săvârșit de Avraam.

Dacă îmi apare o ființă din lumea spirituală și se prezintă ca fiind Dumnezeu și îmi cere să ucid să spunem un vecin, mă voi supune sau nu? Nicidecum, oricine îmi cere să ucid, îmi cere o acțiune ilegală și imorală și nu mă voi supune unei asemenea porunci, indiferent de unde ar veni. Dacă însuși Dumnezeu mi-ar spune că trebuie să îmi ucid familia, oare aș asculta de El sau nu? Bineînțeles că nu a-și asculta deoarece uciderea este ilegală și imorală și eu nu vreau să îmi ucid familia. Poruncile spirituale au valoare numai dacă sunt confirmate de conștiința noastră. Dacă ascultăm orbește de porunci spirituale care eventual ne sunt transmise prin intermediul funcționarilor religioși atunci devenim obiecte ale manipulării religioase. Deasupra oricărei tradiții și oricărei religii stă un principiu foarte simplu și anume acela de a ne iubi semenii ca pe noi înșine. Isus (Iisus) a formulat acest principiu care apare în Biblie dar de fapt această idee o găsim înscrisă în inima fiecăruia din noi dacă o căutăm cu grijă. Dacă toți oamenii au aceeași valoare umană și noi suntem oameni, fiecare din noi, atunci înseamnă că toți oamenii trebuie iubiți la fel, inclusiv persoanele noastre.

Chiar dacă Avraam avea o situație specială și l-a primit pe fiul său la o vârstă înaintată totuși uciderea fiului său nu putea să fie socotită ca o cerință morală. Cum ar fi putut Dumnezeu să îi ceară lui Avraam să își ucidă fiul dacă tot El ar fi dat cele zece porunci în care se include și porunca de a nu ucide? Unii ar putea răspunde că în vremea lui Avraam nu exista Legea Lui Moise, deci relația cu Dumnezeu se baza pe credință și nu pe Lege. Cum poate însă Legea să fie în contradicție cu credința? Dacă și credința și Legea sunt date de Dumnezeu ele nu se pot contrazice una pe cealaltă.

Biblia ne oferă exemplul lui Avraam care ar fi fost socotit neprihănit prin credință dar care, conform Legii, ar fi fost un criminal:

„1 Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam*? 2 Dacă Avraam a fost socotit neprihănit* prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. 3 Căci ce zice Scriptura? „Avraam* a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.”4 Însă, celui* ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; 5 pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit*, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire.” (Romani 4; 1-5)

Ce neprihănire putea să îi aducă lui Avraam uciderea unui copil nevinovat? Avraam a crezut pe Dumnezeu dar nu putea să creadă că El îi cere un lucru bun. Credința lui Avraam putea să fie socotită ca neprihănire dar nu și fapta sa de a își ucide fiul. Poate credința în Dumnezeu să justifice orice fapte pe care le săvârșește cineva? Oare credința în Dumnezeu a inchizitorilor poate să justifice crimele și torturile săvârșite de ei? Dacă răspundem da suntem pe un teren foarte alunecos, al fanatismului religios care ne poate împinge să punem în aplicare orice fel de crime. Să nu uităm că suntem oameni și suntem datori să ne apărăm umanitatea. A ne alinia ușor și fără discernământ la orice fel de forțe spirituale ne poate duce la mare confuzie. A ne dezice de propria noastră umanitate înseamnă a nega esența naturii noastre și a ne lăsa pradă la tot felul de manipulări. 

În dorința de a fi pe placul lui Dumnezeu Avraam și-a nesocotit sentimentele lui de tată cât și dreptul la viață al fiului său care nu se făcea vinovat de nimic. Ce drept avea Avraam să își ucidă fiul? Nici un drept. Oare Dumnezeu avea dreptul să îl ucidă pe fiul lui Avraam? Dumnezeu poate să facă tot ce vrea dacă este o Ființă atotputernică dar este important ca noi să știm dacă îi recunoaștem puterea ca pe un drept legitim pe care îl are asupra noastră. O autoritate este legitimă numai atunci când este recunoscută de persoanele asupra cărora ea se exercită. Dumnezeu știa că nu are dreptul moral de a îl ucide pe fiul lui Avraam, pe Isaac, și nici nu l-a ucis, dar Avraam nu știa acest lucru și a fost gata să execute o acțiune pe care El nu avea dreptul să o comande. În mod inconștient Avraam s-a spus unei porunci care nu avea autoritate morală și care contrazicea natura sa umană.

Dacă conștiințele noastre ne spun că Dumnezeu nu are dreptul să ne ceară anumite lucruri imorale, atunci trebuie să ne ascultăm conștiințele deoarece El știe foarte bine ce este moral și ce nu este moral. Dumnezeu a testat credința lui Avraam. Totuși, Avraam a căzut la testul de conștiință morală. Ce tată este acela care nu luptă pentru viața fiului său? Nu poate să fie un tată bun. Testul pentru credință contrazice testul pentru morală și lucrul acesta este absurd. Cu alte cuvinte, Avraam a dovedit o credință totală în Dumnezeu dar, în același timp, a dovedit nepăsare față de fiul său și indiferență față de dreptul lui Isaac la viață ceea ce în final înseamnă lipsa dragostei față de propriul lui copil. Avraam nu doar că a executat comanda lui Dumnezeu, dar nu a făcut nici o încercare de a își apăra fiul.

Ce putea să creadă Avraam atunci când Dumnezeu i-a cerut să își ucidă fiul? Oare a crezut Avraam că totul nu este decât o farsă și că de fapt nu va ajunge să îl ucidă pe Isaac? Dacă ar fi fost așa, atunci Avraam ar fi intrat într-un joc nedemn de Dumnezeu. El nu se joacă cu mințile oamenilor cerându-le să devină criminali pentru a le încerca credința. Biblia ne spune că Dumnezeu nu ispitește pe nimeni ca să păcătuiască, totuși El l-a ispitit pe Avraam folosindu-se de un păcat, adică de crimă. Cu alte cuvinte, Dumnezeu s-a folosit de un păcat, de crimă, pentru a îl ispiti sau încerca pe Avraam. Dar oare ispita și încercarea este același lucru? În acest caz, este același lucru deoarece Dumnezeu l-a ademenit pe Avraam la săvârșirea unui păcat, adică la a își ucide propriul fiu. Chiar dacă păcatul nu a fost săvârșit până la urmă totuși în mintea lui Avraam s-a preconizat săvârșirea acelui păcat și el a îndeplinit toate actele premergătoare, necesare uciderii fiului său.

Cineva ar putea să spună că uciderea în numele lui Dumnezeu nu este păcat. Așa au crezut soldații cruciați când au ucis nediscriminat pe cine le ieșea în cale, fără să le pese de victimele lor, crezând că îndeplinesc o poruncă a lui Dumnezeu. Personal nu cred că o credință oarbă este superioară Legii, așa cum încearcă să ne demonstreze apostolul Pavel, cu atât mai mult cu cât până la urmă toate faptele noastre sunt judecate tot în funcție de Lege. Ascultarea necondiționată nu poate să reprezinte valoare supremă a Creștinismului și nici al altor religii. Putem să ascultăm de cineva numai în limitele în care cerințele acelei persoane, oricine ar fi aceea persoană, nu contrazice conștiința noastră. Dacă ni se cere să ucidem în numele credinței noastre, și eventual să murim ca martiri, religia aceea nu este o religie bună deoarece conferă putere unor forțe exterioare umanității care neagă valoarea existenței umane.

Când Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să își ucidă fiul și acesta s-a pregătit să ducă la îndeplinire această poruncă, Avraam putea să creadă că Dumnezeu îi va da un alt fiu, așa cum i l-a dat și pe primul, în mod miraculos. Totuși fiul său nu merita în nici un fel să moară și un alt fiu nu îl putea înlocui pe primul, deoarece fiecare persoană are personalitatea ei. Uciderea fiului lui Avraam nu putea să fie decât o acțiune negativă chiar dacă era poruncită de Dumnezeu. Însăși uciderea propriului fiu prin acțiunea directă a unui părinte este o cerință care depășește limitele a ceea ce se poate cere unui om să facă.

Bisericile instituționale au generat o religie autoritară care contrazice de fapt învățăturile lui Isus (Iisus). Ele promovează ascultarea necondiționată a lui Avraam ca pe ceva cu totul pozitiv cu toate că există în această ascultare și o latură negativă. Se înlocuiesc valorile promovate de Isus (Iisus) cu ascultarea oarbă cu toate că El a spus că pentru a fi mântuiți trebuie să respectăm poruncile care se reduc toate la dragoste. Isus (Iisus) a spus că o credință autentică este mântuitoare dar a pus între Dumnezeu și om și între oameni dragostea ca un semn al acestei credințe. Ce se întâmplă atunci când dragostea de Dumnezeu și dragostea de oameni se contrazic între ele? Dumnezeu, pentru că este iubitor, nu ar pune niciodată o ființă umană să aleagă între dragostea pentru El și dragostea pentru semeni. Biblia însă ne spune că Avraam a avut de ales între dragostea de Dumnezeu și dragostea pentru fiul său și că a ales să îl asculte pe El dar această povestire este împotriva naturii Lui, care este dragostea.

Dragostea nu ucide deci conform învățăturilor lui Isus (Iisus) niciodată nu i s-ar fi cerut lui Avraam să își ucidă fiul. Credința fără dragoste este moartă adică o credință oarbă gata la orice în numele lui Dumnezeu nu are valoare morală. Să nu confundăm experiența lui Avraam cu aceea credință care nici se cere nouă. Nouă nu ni se cere o credință oarbă ci o credință care lucrează prin dragoste.

„6 Căci*, în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa** care lucrează prin dragoste.” (Galateni 5; 6)

O credință care exclude dragostea în numele unor doctrine și dogme religioase trebuie să ni se pară suspectă și să o respingem categoric. Noi nu avem nevoie de credința lui Avraam ci avem nevoie de credința lui Isus (Iisus) pentru a fi mântuiți. Isus (Iisus) nu a fost gata să ucidă pe nimeni pentru a fi pe placul lui Dumnezeu mai mult a fost pregătit să își dea chiar viața pentru a arăta cum credea El în Dumnezeu.

Eu sunt convins că istoria lui Avraam și a sacrificiului care i s-ar fi cerut de Dumnezeu în legătură cu fiul său este o invenție și nu o descriere reală. Dumnezeu dacă a cerut oamenilor să nu ucidă prin legea celor zece porunci nu putea să îi ceară lui Avraam să își ucidă fiul. Această povestire încearcă să ne arate importanța ascultării de Dumnezeu și rolul suprem pe care această ascultare îl are printre valorile Lui. Personal, cred că o ascultare care nu se bazează pe dragoste față de semeni și care nu are ca limită valori morale indiscutabile nu poate să fie acceptabilă. Nu suntem sclavi gata la orice ci ființe cu o conștiință morală bine definită. Dacă ne negăm conștiințele de dragul ascultării de forțe superioare nouă, atunci ne dezumanizăm și devenim niște roboți renunțând la statutul de ființă umană.