Ele nu arată imaginea lui Dumnezeu, ci imaginea lumii. Ierarhia pe care o desfăşoară acestea nu este modul de organizare al Împărăţiei Cerurilor. În Împărăţia lui Dumnezeu, cel mai mic este cel mai mare şi cel care doreşte să fie cel mai mare trebuie să fie slujitorul tuturor. (Matei 23; 11) Fiecare trebuie să nu se uite la foloasele sale, ci la foloasele altuia. (Filipeni 2; 1-5) În cinste, fiecare trebuie să dea întâietate altuia, şi fiecare trebuie să îl privească pe celălalt mai presus decât pe sine însuşi.

Acolo unde este autoritate spirituala impusă între oameni, acolo este satana. Principiile satanice presupun tocmai dorinţa de a exercita o autoritate impusă, în probleme spirituale. Atunci cât cei mai mulţi doresc să dobândească această putere, această autoritate, atunci se naşte lupta şi de aici se dezvoltă principiile satanice. De ce îşi doreşte fiecare să obţină puterea, autoritatea?

În condiţiile în care există atât de multe confesiuni creştine întrebarea „Care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu?” este complet justificată. Fiecare Biserică pretinde despre sine că este cea adevărată şi că doctrina ei este cea corectă şi afirmă că toate celelalte doctrine creştine conţin greşeli. Este de înţeles că experienţa spirituală a Creştinismului se refractă în tradiţiile culturale, ale celor care o primesc şi că aceste tradiţii îşi pun amprenta asupra modului de manifestare a Creştinismului. Modul de exprimare a spiritualităţii creştine nu poate fi acelaşi la civilizaţiile Anzilor sau în stepele siberiene, în mijlocul Africii sau în nordul Europei. Tema abordată de mine nu este prea mult afectată de recunoaşterea acestui adevăr întrucât eu privesc, nu atât modalităţile de exteriorizare, individualizate prin expresii culturale, ale fenomenului Creştin, cât învăţăturile diverselor confesiuni creştine, materializate în doctrinele şi dogmele lor, care fac deosebirea dintre ele. În orice caz, chiar şi atunci când vorbim despre tradiţie, în înţelesul credinţei creştine, trebuie să putem spune cum se justifică existenţa acelei tradiţii şi care sunt bazele biblice, pe care acele tradiţii se întemeiază. O tradiţie care nu îşi are originile în învăţătura lui Isus este o adăugire a cărei influenţă asupra înţelegerii credinţei trebuie analizată. Acceptarea anumitificităţi nu afectează unitatea Creştinismului dacă există un acord asupra principiului imperfecţiunii cunoaşterii umane, în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu.

Singurul lucru pe care îl putem cunoaşte deplin pe pământ, despre Dumnezeu, este dragostea Lui. Condiţia umană ne permite, într-un mod desăvârşit, să experimentăm dragostea creştină. Sacrificiul vieţii, pentru beneficiul altora, generozitatea materială etc., nu mai au aplicabilitate în lumea viitoare a Împărăţiei Cerurilor, instaurată pe noul pământ, unde nu mai sunt săraci şi unde nimeni nu ne mai ameninţă viaţa. Aici pe pământ este mediul, este terenul unde se poate manifesta dragostea de natură divină, în deplinătatea ei şi nu doar prin vorbe, ci mai ales prin atitudini concrete şi fapte. Dumnezeu este dragoste şi cine nu iubeşte nu a cunoscut pe Dumnezeu. (1 Ioan 4; 8) Cât priveşte cunoaşterea dimensiunii infinite a realităţii, adică a lui Dumnezeu, de către entităţile finite care suntem noi, lucrurile stau diferit. Deocamdată marea majoritate a oamenilor au dificultăţi în a concepe infinitul, deci de a îl concepe pe Dumnezeu şi pretenţiile Bisericilor instituţionale de a deţine adevărul ultim despre El sunt absurde. Cu toate acestea sunt multe instituţii bisericeşti care pretind, cu aroganţă, că au reuşit să fixeze în doctrinele şi dogmele lor adevărul ultim despre Dumnezeu. Dificultatea apare atunci când sunt comparate între ele aceste „adevăruri absolute” şi când în urma comparaţiei reiese că ele se contrazic între ele, în mod ireconciliabil. Dintr-o învăţătură făcută să îi apropie şi să îi unească pe oameni Creştinismul s-a transformat într-un motiv de discordie, de separaţie şi de conflict, între aceştia. Credinţa într-un singur Dumnezeu şi exprimarea acesteia într-o multitudine de Biserici instituţionale a căror doctrine se contrazic între ele este o realitate cu consecinţe care se întind pe parcursul a două milenii şi desigur cu efecte importante şi în viitor.            

Creştinii s-au obişnuit cu această anomalie, dar dacă ne uităm mai atent aceasta este o problemă de fond care o dată rezolvată, poate da răspunsul la multe din dilemele Creştinismului. Este Biserica Ortodoxă adevărata Biserica a lui Dumnezeu, este cea Romano Catolică, Greco Catolică, Luterană, Calvinistă, Metodistă, Baptistă, Penticostală, Evanghelistă, Adventistă, etc.? Cum se explică faptul că deşi există un singur Dumnezeu există totuşi atât de multe Biserici şi nu doar una singură cum ar fi logic. Cum trebuiesc privite diversele confesiuni creştine între ele, ca şi etape succesive, evolutive, ale unui fenomen în mişcare, sau ca şi dezvoltări paralele, din acelaşi trunchi, toate de valoare cognitivă şi spirituală egală?

 Reprezintă Reforma un plus de cunoaştere şi înţelegere a Bibliei sau a Persoanei lui Dumnezeu? Fără îndoială că, în condiţiile în care Dumnezeu nu se schimbă, totuşi cunoaşterea despre El nu poate sta pe loc, aceasta evoluează şi acest progres se exprimă în învăţături noi. Cu toate acestea diferenţele şi contradicţiile dintre învăţăturile instituţiilor bisericeşti creştine nu se pot explica numai prin evoluţia cunoaşterii şi înţelegerii lui Dumnezeu şi a Bibliei deoarece acestea sunt generate şi de interese instituţionale legate de dorinţa de a perpetua şi dezvolta multitudinea de corporaţii creştine. De cele mai multe ori evoluţia creştinismului este văzută ca o involuţie şi mulţi sunt aceia care solicită o reîntoarcere la Biserica începuturilor. Unele Biserici instituţionale se denumesc astfel încât însăşi numele lor să facă trimitere la perioada apostolică, de exemplu „Biserica Apostolică Penticostală.” Prin urmare, diversele Biserici corporatiste apărute în secolele 16-lea până în secolul 20 nu pot fi privite ca etape superioare, evolutive, ale fenomenului creştin atâta vreme cât ele s-au născut din nostalgia trecutului.   

În Biblie ni se comunică faptul că există o singură Biserică a lui Dumnezeu. „Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai pe sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.” (Efeseni 4; 4-6)

Trebuie remarcat faptul că apostolul Pavel se referea la timpul prezent, atunci când vorbea de unicitatea trupului lui Cristos, adică despre  adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Prima problemă este aceea de a şti unde trebuie căutată această Biserică unică. Este aceasta una dintre multele confesiuni creştine şi dacă da care dintre ele? Care este criteriul de evaluare a Bisericilor, pentru a ştii care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Este acest criteriu conformitatea cu Biblia, a doctrinelor diferitelor denominaţiuni creştine şi cine stabileşte această concordanţă. Biblia este o colecţie de texte care se interpretează unul prin celălalt, dar în condiţiile în care există atât de multe interpretări care este criteriul corect de interpretare care să asigure ceea mai exactă expresie a mesajului ei. Sunt textele Bibliei doar o expresie lingvistică, o ‚îmbrăcare’ în cuvinte a ceva cu mult mai profund şi mai înalt, decât pot ele să exprime, a spiritului Creştinismului? Personal, cred că răspunsul este unul afirmativ. Care este mesajul Bibliei, dincolo de paleta atât de bogată de interpretări ale acesteia? Cum se face că toate Bisericile citează textele Bibliei ca argument pentru autenticitate dar în acelaşi timp toate se contrazic între ele, în ceea ce priveşte doctrinele lor? Să presupunem că facem o comparaţie a doctrinelor, putem să stabilim care dintre ele este cea corectă, atunci când o comparăm cu Biblia? Personal, studiind învăţăturile confesiunilor creştine am ajuns la concluzia că nici una dintre ele nu este în totalitate în concordanţă cu perceptele N.T. Fiecare învăţătură a Bisericilor instituţionale reflectă, într-o anumită măsură, adevărurile cuprinse de Biblie, dar în momentul în care se închid într-o doctrină, aceste adevăruri se depărtează de dinamica N.T., care este una vie şi care scapă oricărei delimitări doctrinare reducţioniste. Aş folosii exemplul unui obiect care trebuie tăiat pentru a intra într-o cutie. Într-un punct sau altul, la un capitol sau altul toate doctrinele confesiunilor creştine se îndepărtează de Biblie. Mai mult decât atât diviziunile sunt chiar cultivate pentru că numai o doctrină diferită de celelalte justifică existenţa unei anumite denominaţiuni şi conducerile Bisericilor instituţionale sunt interesate de existenţa şi perpetuarea lor. Acesta este doar unul dintre motivele pentru care nici una dintre aceste Biserici nu poate primi calificativul de Biserică adevărată a lui Dumnezeu. Problema nu este desigur rezolvată. Merită sondată şi posibilitatea ca toate Bisericile instituţionale împreună să reprezinte adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Personal, resping această opţiune deoarece din prezentarea pe care Biblia o face adevăratei Biserici a lui Dumnezeu rezultă că membrii ei sunt într-o deplină unitate. În acelaşi timp confesiunile creştine sunt divizate între ele, deci ele nu se află în unitate şi în acest mod, totalităţii lor, conglomeratului realizat prin adunarea, sau comasarea lor îi lipseşte trăsătura esenţială, care să permită caracterizarea de adevărată Biserică a lui Dumnezeu.

Înainte să fie răstignit Isus a făcut o rugăciune, în care a cerut Tatălui Ceresc ca toţi Creştinii să fie una.

„Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis. Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una, Eu în ei, şi Tu în mine; - pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17; 21-23)

Cu toate că Isus s-a rugat în acest fel Creştinii totuşi nu sunt uniţi, nu sunt „una,” aşa cum a dorit Isus. A rămas rugăciunea lui Isus fără răspuns şi dacă da cum se explică acest lucru? Personal, consider că nici o rugăciune a lui Cristos, către Tatăl Ceresc nu poate rămâne fără răspuns. Pe ce bază? În primul rând pe baza Bibliei.

„Au luat piatra din locul unde zăcea mortul. Şi Isus a ridicat ochii în sus şi a zis: Tată îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Ştiam că totdeauna mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 11; 41-42)

Întotdeauna, fără nici o excepţie, Tatăl îl ascultă pe Fiul. Nu este nici o îndoială în acest sens atâta vreme cât Tatăl şi Fiul sunt una.

„Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine? Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.” (Ioan 14; 10)

Dacă Tatăl a fost cel care s-a rugat în Isus, atunci când a cerut unitate între Creştini, nu se putea ca El să nu îşi asculte propria rugăciune. Nu există astfel de erori la Dumnezeu. În realitate există unitate între Creştini dar este vorba despre o unitate spirituală şi nu instituţională. Există o singură Biserică Spirituală a lui Dumnezeu şi multe Biserici instituţionale. Biserica Spirituală Unică este formată din toţi Creştinii, indiferent de confesiunea creştină de care aparţin, care sunt născuţi din nou, adică regeneraţi spiritual. Dumnezeu este Tatăl nostru atunci şi numai atunci când El ne naşte din Duhul Său cel Sfânt. Creştinii se nasc de două ori, o dată din punct de vedere biologic şi a doua oară din Duh, adică din Dumnezeu.

„Drept răspuns, Isus i-a zis: <<Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu>>.” (Ioan 3; 3)

„Isus i-a răspuns: <<Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne şi ce este născut din Duh, este Duh.” (Ioan 3; 5.6)

Toţi aceia care au parcurs procesul naşterii din nou, sunt adevăraţi copii ai lui Dumnezeu, deoarece sunt născuţi din Duhul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt este Dumnezeu. Născut din Duh înseamnă născut din Dumnezeu, deci copil al Lui. Toţi aceştia au calitatea de a-l numi pe Dumnezeu Tată.

Există destule lucruri scrise în N.T., dar care nu sunt spuse de către Isus (Iisus), exact aşa cum sunt consemnate, cu o precizie ‚matematică.’ În vremea aceea nu existau reportofoane şi nu se luau notiţe. Se susţine teza că Duhul Sfânt a dictat scriitorilor N.T. întâmplările, pe care aceştia nu le-au cunoscut personal, dar care au fost aduse în mintea lor de Dumnezeu, direct, exact aşa cum acestea s-au întâmplat.