Ei sunt întruparea vie a opiniilor unor instituții bisericești și nu sunt reflexia Persoanei lui Isus (Iisus). El nu se poate contrazice pe Sine și de aceea doctrinele și dogmele instituțiilor bisericești, care se contrazic între ele, nu pot să exprime unitatea și armonia Persoanei Sale.  Unii Creștini sunt doar o portavoce a unor Biserici instituționale, nu vorbesc din experiența lor, ci vorbesc ce au auzit de la alții. Ei nici măcar nu acceptă denumirea de Creștin, dacă aceasta nu este însoțită de o calificare. Dacă le spun că eu sunt doar Creștin, ei mă întreabă automat, ce fel de Creștin sunt, de ce confesiune creștină aparțin? Cu alte cuvinte, ei vor să știe cine sunt, întrebându-mă ”Creștin și mai cum?” Acești Creștini nu acceptă nici măcar idea că o persoană poate să fie doar Creștin sau Creștină, fără să își orneze acest nume cu numele unei Biserici instituționale sau al unei confesiuni creștine.

Diviziunile dintre Creștini sau instituționalizat, au dobândit o structură determinată și nici măcar formal nu se poate ieși din interiorul acestui mecanism rigid. Oamenii nu mai sunt doar Creștini, ei sunt Creștini Ortodocși, Creștini Romano-catolici, Creștini Protestanți, Creștini Reformați, Creștini Neo-protestanți etc. Cu toate acestea, doctrinele și dogmele creștine nu vor fi mântuite și de aceea nu are nici un sens să ne transformăm în întruchiparea lor umană. Nu vom fi mântuiți ca urmare a faptului că doctrina sau dogma instituției bisericești, de care aparținem, este exactă, pentru că ele au dreptate sau pentru că au mai multă dreptate decât alte doctrine și dogme creștine. Doctrinele și dogmele nu sunt măsura mântuirii noastre, noi vom fi ”cântăriți” cu ”lungimea, lățimea și înălțimea” dragostei noastre pentru Dumnezeu și pentru oameni. Nu vom fi mântuiți pentru că am respectat cu strictețe o doctrină sau o dogmă creștină, ci vom fi mântuiți pentru că am ajuns, prin credință, să iubim pe aproapele nostru, așa cum Isus (Iisus) ne-a iubit și ne iubește pe noi. (Ioan 13; 34-35) Mântuirea vine prin credință și dragoste și credința fără dragoste este moartă. Oamenii nu sunt evaluați în funcție de fidelitatea față de o doctrină sau dogmă, ci în funcție de dreptate, milă și credincioșie, pe care nimeni nu ne împiedică să le respectăm, fie că suntem Ortodocși sau Romano-catolici, fie că suntem Neo-protestanți etc.

Ne împiedică învățătura ortodoxă sau învățăturile neo-protestante să fim oameni morali și să îl iubim pe Dumnezeu? În nici un caz. Ne împiedică faptul că am fost botezați în apă ca și copii să îl urmăm pe Isus (Iisus)? Nicidecum. Ne împiedică faptul că ne rugăm lui Dumnezeu în prezența unei icoane, ca să putem primi binecuvântarea Lui. Sub nici o formă. Dumnezeu se uită la inima omului și nu are cum să ia în seamă eroarea unei persoane, care cu bună credință, își desfășoară practica creștină, în forme pe care le-a învățat de la alții. Eu știu că o icoană este tot una cu nimic, dar dacă cel sau cea în cauză crede că se roagă lui Dumnezeu și El ascultă rugăciunea, atunci nimic nu poate împiedica aceea rugăciune să ajungă la Dumnezeu. Dacă însă persoana respectivă se roagă chiar icoanei, ca obiect de cult, crezând, în mod greșit, că aceasta are o putere în sine? Dar dacă te rogi la un perete, dar dacă te rogi la o piatră? Pentru cine are cu adevărat credință în Dumnezeu și pentru cine îl cunoaște pe El, acela sau aceea nu se poate ruga la obiecte, căci persoana respectivă înțelege că Dumnezeu nu este un obiect, ci o putere spirituală. Dumnezeu este Duh și nici un obiect pe pământ nu îl poate înfățișa pe El. Mi-ar place și mie să am o fotografie cu figura reală a lui Isus (Iisus), așa cum arăta El, cât a trăit pe pământ. Cu toate acestea, mult mai importantă este prezența Lui în persoana mea, căci ce contează la Isus (Iisus) nu este felul cum arăta fizic, ci felul în care era în interior, ca ființă umană și divină. Pentru că o fotografie autentică a lui Isus (Iisus) nu există, eu încerc să îl văd pe El, în figurile alăturate ale tuturor oamenilor.

Ar fi bine să renunțăm la mândria de a fi reprezentanții doctrinei sau dogmei ”adevărate,” căci așa ceva nu există. Nici un om pe pământ nu îl poate concepe cu adevărat pe Dumnezeu, care este o realitate infinită și toate doctrinele și dogmele umane cu privire la El sunt doar opinii omenești imperfecte. Dumnezeu depășește limitarea umană și noi putem doar să întrezărim părți din această realitate incomensurabilă. Partea vizibilă, din realitatea invizibilă este doar o manifestare trecătoare și nu ne spune totul despre esență. Cunoașterea lui Dumnezeu este chiar sensul mântuirii și este posibil să avem nevoie de un timp îndelungat în Ceruri, pentru a-îl cunoaște p El. Totuși cunoașterea, după mult timp, se va sfârși, dar dragostea va rămâne, ne apune apostolul Pavel, în 1 Corinteni cap. 13; 8. De aceea, cunoașterea fără dragoste, nu duce prea departe și nu îi duce departe nici pe aceia care cred că ”stăpânesc” doctrina ”cea bună.” Singura ”doctrină bună” este aceea de a ridica dragostea de oameni la rangul de învățătură absolută, în rest nici o doctrină nu este în totalitate bună, iar prin faptul că îi ține despărțiți spiritual pe oameni, orice doctrină sau dogmă este rea.    

"2 Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic." (1 Corinteni 13; 2)

Toți am greșit în fața conștiinței noastre și a lui Dumnezeu, dar cei care au iubit mult li se iartă mult.

"47

De aceea îţi spun: păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin iubeşte puţin." (Luca 7; 47)

Mila biruiește judecata, dar noi vrem să biruim prin exactitatea cu care respectăm doctrinele și dogmele creștine. Unii dintre noi am devenit judecători și ne interesează doar să vânăm greșelile altora și să demonstră că noi suntem mai buni Creștini decât alții. Încercăm să ne demonstrăm nouă înșine și altora că doctrinele și dogmele noastre creștine sunt mai bune decât altele și că noi nu greșim. Poate că nu greșim în formă, dar greșim în esență, tocmai prin faptul că judecăm pe alții și că îi condamnăm, pentru că îi considerăm inferiori nouă, datorită doctrinei și dogmelor pe care aceștia le urmează. Nu suntem mai buni decât ei, pentru că nici o doctrină și nici o dogmă nu este bună și bun este unul singur Dumnezeu. (Marcu 10; 18) Ce este valabil pentru oameni este și pentru doctrinele lor, adică nici oamenii și nici doctrinele sau dogmele lor nu merită să fie numite ”bune.” Spre deosebire de doctrine și dogme, oamenii sunt ființe vii. Ei greșesc, dar devin conștienți de greșelile lor și se luptă și reușesc să nu mai greșească. Oamenii sunt capabili să se perfecționeze, să progreseze, dar doctrinele și dogmele sunt date o dată pentru totdeauna, ele nu se mai pot îmbunătății, nu se mai pot schimba și dacă sunt greșite, ele rămân eronate, pentru totdeauna. Dumnezeu are nevoie de oameni vii, capabili să răspundă dragostei Sale, să învețe de la El și să îl înțeleagă și nu doar de ființe timorate, care nu sunt în stare decât să recite și aceasta cu mare frică și cutremur, învățăturile unor doctrine sau dogme, învățate de la diverse Biserici instituționale. Orice lucru care ne obligă să îi judecăm pe alții și care ne ridică deasupra altora, în mod artificial, este un lucru rău și așa sunt și doctrinele și dogmele religioase. Oamenii sunt ființe vii, dar doctrinele și dogmele creștine sunt moarte și vor rămâne moarte. Este bine să considerăm doctrinele și dogmele religioase ca ceea ce sunt, adică păreri umane despre Dumnezeu și nimic mai mult. Dacă ar fi chiar părerile lui Dumnezeu despre Sine însuși, atunci doctrinele și dogmele nu s-ar contrazice între ele și nu ne-ar determina să îi judecăm pe cei sau cele care nu cred ca și noi și nu ne-ar permite să îi considerăm eretici.