Pentru a clarifica afirmația că România este o țară creștină, afirmație trâmbițată de unii propagandiști care se pretind a fi vocea tradiției și apărători ai credinței creștine trebuie să pornim de la o anumită premisă. România nu este singura țară de pe planetă unde se promovează Creștinismul și poporul român nu monopolizează în nici un fel învățăturile lui Isus (Iisus) care a spus că evanghelia trebuie propovăduită până la marginile pământului, adică tuturor popoarelor lumii.

Credința creștină la fel ca orice credință religioasă poate să fie foarte utilă creșterii spirituale a fiecărui individ uman. Prin ea oamenii pot să regăsească speranța și temeiul bunătății. În același timp credința creștină la fel ca oricare altă credință religioasă o dată pătrunsă în spațiul public se denaturează și poate să devină foarte periculoasă. Într-o relație personală cu Dumnezeu El locuiește în interiorul nostru și ne îndrumă din acel spațiu interior drumul către mântuire.

Foarte mulți oameni credincioși așteaptă să vină Anticristul pentru că venirea lui este o profeție biblică. Ei se gândesc anxios că vor trebui să îndure suferințe îngrozitoare când va veni acesta dacă nu se vor închina înaintea lui și dacă vor avea aceeași atitudine demnă ca și prietenii profetului Daniel în fața împăratului Nebucadnețar. (Daniel 3; 1-28) Înainte de venirea lui Anticrist oamenii așteaptă de asemenea să primească ”semnul fiarei” pe mână sau pe frunte conform cărții Apocalipsa din Biblie. (Apocalipsa 13; 16)

Bisericile instituționale sunt prima treaptă pe calea către salvarea sufletelor și toți credincioșii trec în mod obișnuit prin această etapă. Cu toate acestea ele nu sunt și ultima treaptă a creșterii spirituale individuale ci sunt doar o treaptă primară. Ce învățăm în Bisericile instituționale este un fel de învățătură care echivalează cu studiul claselor primare în școală dar până la o pregătire superioară este o distanță apreciabilă. Știm cu toții că studiul claselor primare nu este suficient pentru viață și cu toate acestea mulți nu doresc să depășească acest stadiu deoarece se simt confortabil în el.

Credința nu înseamnă doar să credem că există Dumnezeu și tot atât de important este și ceea ce credem despre El. Conținutul credinței noastre determină modul în care practicăm această credință. Putem să credem că Dumnezeu există și cu toate acestea să avem o imagine deformată despre El dar tocmai această imagine determină dacă vom fi sau nu mântuiți. Această situație se întâmplă atunci când nu avem o relație personală cu Dumnezeu și când ne bazăm numai pe ce ne spun alții despre El inclusiv funcționarii religioși.  

Avem doar două variante pentru care credem în Dumnezeu. Prima este frica de a nu fi pedepsiți cu iadul veșnic dacă nu credem și a doua este dragostea pe care un Dumnezeu atotputernic ne-o poartă fiecăruia dintre noi în mod individual. Cele două variante sunt diametral opuse și generează două teologii foarte diferite. Prima teologie se bazează pe dogme și doctrine obligatorii care înlocuiesc Legea din V.T. cu o lege nouă tot atât de ineficientă ca și cea veche. A doua teologie este bazată pe învățăturile lui Isus (Iisus) dar care nu sunt încrustate cu litere imutabile în conținutul unor dogme sau doctrine fixe ci pe o experiență personală a celui credincios care realizează cu ajutorul lui Dumnezeu un sens viu al acestor învățături în viața sa.

În conformitate cu textele din N.T. atunci când a trăit pe pământ Isus (Iisus) a fost o Persoană care impresiona prin caracterul Său. Un adevărat iubitor de oameni care făcea numai bine celor din jurul Său și care dorea salvarea celor păcătoși. Atunci când am luat primul contact cu învățăturile Sale mi-a plăcut personalitatea lui Isus (Iisus) care rezulta din dragostea Lui față de oameni.

Diavolul există și este cu mult mai puternic decât credem noi. Este dumnezeul acestei lumi, nu este un amărât de înger care fuge dintr-o parte în alta pe fața pământului. Diavolul a înconjurat lumea noastră cu un glob invizibil constituit din minciuni și ipocrizie și pentru a străpunge această mantie nevăzută avem nevoie de o chemare personală din partea Tatălui ceresc și de puterea de a evada din această închisoare spirituală.

Există o religie care are toate datele unei religii autentice dar care este nedeclarată ca religie și cu toate acestea este mai răspândită și cu mult mai practicată de cât orice altă religie pe pământ și anume religia familiei. Mulți oameni practică această religie fără chiar să fie conștienți  că este vorba despre o adevărată religie. Această religie universală cuprinde pe Creștini, Musulmani, Evrei, Hinduși, etc. dar și pe atei.

În Biblie noțiunea de Biserică este folosită în două accepțiuni. Pe de o parte avem Biserica universală sau Biserica Unică iar pe de altă parte se regăsesc  adunările locale, adică adunările unde cei credincioși și cele credincioase se întrunesc în anumite zile. Nici un alt înțeles al noțiunii de Biserică nu se poate afla în Biblie.

Dumnezeu a iubit lumea foarte mult, atât de mult încât a dat pe singurul Său Fiu ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică. Aceasta ne spune textul care este considerat a fi versetul ”de aur” al Bibliei.

În acest articol încerc să dau răspuns la o întrebare importantă, după părerea mea. Cum pot să critic moravurile creștine care se manifestă în instituțiile bisericești fără ca la rândul meu să încalc învățătura lui Isus (Iisus) de a nu judeca? În principal cred că răspunsul stă în aceea că Isus (Iisus) ne-a învățat că nu trebuie să judecăm viețile indivizilor și mai ales credința sau necredința lor dar aceasta nu ne împiedică să analizăm prototipuri de comportament specifice Creștinismului și poate altor religii. Aceste prototipuri de comportament sunt de multe ori adoptate de Creștini și ce este cel mai criticabil este faptul că este încurajată proliferarea lor prin felul în care Bisericile instituționale înțeleg Creștinismul.

Bisericile instituționale nu ne pot învăța nimic mai mult decât ne-a învățat Isus (Iisus) în ceea ce privește morala creștină. Trebuie să știm doar atât cât ne-a spus Isus (Iisus) și anume o singură poruncă dar mai ales trebuie să practicăm aceea poruncă fiind împuterniciți la aceasta de către Dumnezeu care locuiește în noi. Dumnezeu ne-a dat porunca și tot El ne dă și puterea de a o pune în practică dar voința ne aparține. Dumnezeu ne dă puterea să punem în practică voința noastră atunci când aceasta concordă cu voința Lui.

Luând în considerare afirmația făcută de apostolul Pavel, trebuie să știm că cine nu are Duhul Lui Hristos nu este al Lui. (Romani 8; 9) Dacă nu este a lui Hristos atunci al cui sau a cui este? Creștinii care merg o viață întreagă la Bisericile instituționale dar nu au Duhul lui Hristos ai cui sunt? Este posibil să te rogi lui Dumnezeu o viață întreagă și să nu fii al Lui? Este posibil și apostolul Pavel o spune foarte clar. Pe de altă parte, dacă Creștinii pe care îi întâlnim în fiecare zi ar avea Duhul lui Hristos, nu s-ar comporta așa cum se comportă, adică ar avea un fel de a se exprima complet schimbat.

A spune că Bisericile instituționale sunt reprezentantele lui Dumnezeu pe pământ este o eroare. Există uriașe diferențe între Dumnezeu și Bisericile instituționale din punct de vedere al naturii lor, al misiunii lor pe pământ și al puterii lor de a îndeplini promisiunile Lui. Dumnezeu este veșnic dar Bisericile instituționale au un caracter istoric, trecător. Acest caracter trecător le conferă o anumită specificitate.

Mulți critică Biserica Ortodoxă pentru interpretarea greșită a autorității bisericești și au dreptate să o facă. Preoții nu pot să fie persoane cu o autoritate spirituală specială, între ceilalți membrii ai comunităților creștine,  deoarece preoția nu este rezervată doar pentru o anumită categorie de persoane, așa cum era în V.T. Toți credincioșii și toate credincioasele sunt preoți, după cum precizează anumite texte din N.T.

În lumea Creștină circulă o prejudecată nesănătoasă. Nu poți să fi un om săritor și generos decât dacă ești o persoană religioasă. Dacă nu ești credincios înseamnă că în mod automat ești un om păcătos și decăzut, nu contează cât ești de cumsecade. Acel om care nu are o conduită morală decât atunci când se află sub supravegherea unui supervizor divin și sub recompensa raiului sau amenințarea iadului, acel om nu este cu adevărat o ființă morală, chiar dacă anumite interese egoiste îl determină să adopte câteodată o conduită cu aspect moral. Conduita morală săvârșită de frică, din obligație sau din interes și nu dintr-o convingere personală, bazată pe propria conștiință, este o formă inferioară de comportament uman. Din acest motiv, așa zisa superioritate morală a oamenilor credincioși care se comportă omenește datorită faptului că se simt supravegheați de Dumnezeu, este o gogoriță.

Întrucât s-a adus ca şi un contra argument la un articol al meu ideea că superioritatea bărbatului asupra femeii se bazează pe ordinea creaţiei, mă simt dator să răspund la aceasta. Se pare că în cartea Geneza a Bibliei scrie că mai întâi a fost creat bărbatul şi după aceea femeia şi din acest motiv bărbatul ar avea întâietate, faţă de femeie.

Isus (Iisus) Cristos nu a făcut niciodată, în învăţăturile Lui, diferenţe, de nici un fel, între bărbaţi şi femei. El a cerut, tuturor Creştinilor, să se iubească unii pe alţii cum i-a iubit El.

„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13; 34-35)

„Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică.” (1 Corinteni 14; 34-35)

„Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii , nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere.” (1 Timotei 2; 12)

„Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.” (1 Timotei 2; 15)

În toată lumea aceasta numai Româncele şi Rusoaicele poartă batic şi stau deoparte în Biserici şi rezultatele se văd, adică mult formalism şi puţină spiritualitate. Oare toată femeile din lume sunt "rătăcite" şi numai Româncele şi Rusoaicele  practică corect Creştinismul? Ce argumente biblice stau la baza comportamentului celorlalte femei creştine, din toată lumea?

Ce este o dogmă? Dogma este o învățătură sau teză fundamentală a unei religii, care nu poate fi supusă criticii și nu admite obiecții. Prin dogmă se înțelege de asemenea o teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă, acceptată necritic și aplicată rigid. Ce este o doctrină? O doctrină reprezintă totalitatea principiilor unui sistem politic, științific, religios etc. sau ansamblul principiilor dintr-o ramură a cunoașterii. Ambele definiții sunt preluate din Dex.

Acesta este un principiu conform căruia singura autoritate în ceea ce privește religia creștină este Biblia. Biblia și numai Biblia. Este în același timp un principiu care a dovedit că are puterea de a submina religia creștină din temelii, odată cu avansul științelor moderne. Biblia nu explică corect creația universului și a omenirii și lucrul acesta se poate constata după o serioasă analiză a textelor ei. Pentru că există o confuzie majoră între existența lui Dumnezeu, o Realitate infinită, care nu poate fi cuprinsă în limitele înguste ale unor dogme și doctrine religioase, și textele biblice, multe dintre ele cu caracter mitologic, foarte multe persoane săvârșesc greșeala proverbială de „a arunca copilul o dată cu apa din baie”. O dată cu Biblia este negată și existența lui Dumnezeu, cu toate că cele două dimensiuni nu se confundă între ele.

Simțul critic în analiza textelor biblice este esențial. Totul depinde de atitudinea cu care abordăm o anumită temă, indiferent care ar fi acel subiect. O abordare caracterizată prin orbire totală în fața unor texte religioase, pe temeiul că acestea ar fi „sfinte” este cea mai sigură cale către eșec spiritual și eroare.  De obicei, citim o carte având un simț critic față de ceea ce ni se transmite prin intermediul ei. În ceea ce privește însă Biblia am fost manipulați să credem că ea nu trebuie citită cu spirit critic căci ea este „cuvântul lui Dumnezeu”.  Dacă ea are origine divină, atunci cum ne permitem noi să nu credem orbește tot ce ne spune ea? Este de fapt o formă de constrângere voalată a conștiințelor noastre bazată pe cultivarea minciunii care este travestită sub forma credinței oarbe.

În Biblie scrie că Dumnezeu i-ar fi cerut lui Avraam să își omoare fiul, ca pe o dovadă a devotamentului lui către El. Acest test este cu totul atipic și nu trebuie luat ca model pentru relația dintre oameni și forțele spirituale. Multe persoane care comit acte de terorism cred cu convingere că sunt în relație cu Dumnezeu și că El le cere să ucidă alți oameni. Credința care nu este dublată de discernământ nu are valoare. Oare chiar cere sau a cerut vreodată Dumnezeu unor oameni să omoare alți oameni? Ce fel de Dumnezeu iubitor este Acela care cere oamenilor să asasineze pe semenii lor? Biblia este plină de contradicții și una dintre ele este contradicția dintre porunca de a nu ucide, care este conținută de cele zece porunci, și cerința lui Dumnezeu ca Avraam să își ucidă fiul. Este adevărat că în vremea lui Avraam încă nu fusese dată legea celor zece porunci dar Dumnezeu este neschimbător și dacă ne-a cerut să nu ucidem atunci nu putea, tot El, să îi ceară lui Avraam să își ucidă fiul.